Ce trist! Potecile către instituţiile de cultură, mai ales într-un mic şi sărac oraş de provincie, devin, încet-încet, tot mai greu de găsit sub « iarbă şi mărăcini ».
Să ne ferească Dumnezeu ca preţioasele clădiri să ajungă, la un moment dat, la fel ca-n filmele de groază americane: nişte case „triste”, în care copiii vor arunca pietre doar ca să-l supere pe administratorul despre care se aude că ar fi prieten cu fantomele de acolo.
O să rătăcim drumul, în general, dacă nu luăm măsuri, o spun mai mulţi!
(Ca să nu se înţeleagă greşit, înainte să trec la subiect, îi felicit din start şi din suflet pe cei care se încăpăţânează să nu ne lase să pierdem cel mai de preţ lucru pe care îl putem dobândi- cultura! Dar ce facem cu cei mai puţin pregătiţi să o primească?)
Aşadar, pornind de la o invitaţie făcută de către cei de la Biblioteca Judeţeană la o acţiune menită să-l celebreze pe un fizician român, renumit doar pentru cei mai buni la cultură generală, constat din nou că nu reuşim să ţinem pasul cu cei pe care îi vrem la teatru, la muzeu, la bibliotecă.
O simplă prezentare powerpoint despre fizician, mă rog, sesiuni de comunicare cu specialişti pe teme arheologice la care puţini înţeleg ceva, ori pur şi simplu apeluri fără ecou la piese- capodopere jucate pe scena giurgiuveană, nu deschid calea, e demonstrat.
Îi chemăm pe tineri în templele de cultură folosind mijloace vechi care nu-i atrag, n-au cum. Ei au văzut deja mai mult, ei ştiu altceva, ei vor altceva.
Iar noi nu ţinem pasul, iar potecile se şterg.
Până şi cei mai în vârstă au prins gustul reţelelor de comunicare, iată, nu-i subestimaţi! E periculos.
Nu sunt bani, o, da, nu sunt nici măcar pentru utilităţi şi infrastructură, darămite pentru acţiuni culturale de promovare ALTFEL.
Totuşi, cum ar fi ca, în loc de o prezentare power-point, copiii să audă că la Bibliotecă va fi organizat un adevărat experiment cu teoriile descoperite de renumitul fizician? Ar vrea să vadă, iar dacă ar fi puse la bătaie şi premii pentru cel mai atent şi mai priceput invitat, cel puţin cu unul în plus ar merge acolo, pun pariu. Şi tot e ceva. Câte unul în plus, de curiozitate, la fiecare eveniment, iar acţiunile nu vor fi doar x-uri pe o listă a acţiunilor periodice, tocmai bune de bifat şi atât.
Cum ar fi dacă la teatru ar fi organizate zile ale porţilor deschise, cu actori care să le povestească celor mici despre arta teatrală, cât e de frumos sau cât de greu, să le facă pe viu « trailere », teasere, cum vreţi, ale pieselor de teatru la care sunt invitaţi să vină atât ei cât şi fraţii lor mai mari sau părinţii lor?
Cum ar fi – o idee strălucită a unei colege din presă, să umble actori prin oraş, măcar o dată pe an, costumaţi în personajele pe care le interpretează şi să-i cheme AŞA pe giurgiuveni la ei?
Cum ar fi dacă la muzeu ar exista cel puţin o persoană care să spună poveştile obiectelor de acolo, mereu, la orice oră, pe înţelesul tuturor? Să facă cineva o sponsorizare, nu doar pentru panouri unde pot fi vizionate meciuri de fotbal, pentru instalarea unui sistem electronic de prezentare a exponatelor, cu touch-screen, cu reconstituiri!
Cum ar fi? Ce e SF în toate astea? De ce nu-i ajută nimeni pe managerii pe care-i testează de altfel o dată pe an? O întrebare retorică… Dar de ce se încăpăţânează managerii să aştepte cuminţi să fie ajutaţi când este evident că arta, cultura sunt lăsate la urmă întotdeauna, pe modelul: nu putem fi toţi culţi?
Cu ce poate ajuta presa, cea locală, evident?
Nu poate fi un cerc vicios : nu sunt bani, nu facem, nu facem, nu vin. Nu vin, nu sunt bani ! Dacă l-am etichetat deja ca fiind imposibil acest deziderat, atunci e prea târziu, dar sper că nu e aşa!
Ori facem mai mult şi facem altfel, ori nu ne mai plângem că ni se ruinează cultura, exact ca o clădire bântuită, aşa, ca-n filmele americane cu buget redus. Cu ce pot ajuta eu?
Cătălina Sfetcu
