Festivalul Teatrelor Dunărene s-a încheiat. În urma sa, articole de presă, comentarii, rumoare… Lumea vorbeşte despre acest eveniment, a fost disecat programul, s-a vorbit despre spectacole, cât de bune sau slabe au fost, s-a comentat ideea conducerii de intrare liberă. Se simte că în oraşul nostru a avut loc un eveniment care lasă în urmă semnul pregnant al existenţei sale, nu doar în memoria celor care au fost în sală ci şi în conştiinţa celor care nu au venit, dintr-un motiv sau altul. Chiar şi aşa, s-a venit masiv la teatru, din prima până la ultima zi de festival, spre mândria noastră, de umili susţinători ai acestui fenomen care a ameninţat cu pieirea nu demult, atunci când matematic vorbind, festivalul ieşise din ecuaţie.
Mai puţin extins calendaristic, ediţia de anul acesta a câştigat la capitolul consistenţă şi calitate. Deşi aliniaţi mai târziu la start (planurile şi invitaţiile au fost pe punctul de a fi contramandate şi se renunţase pentru scurt timp la ideea de festival), organizatorii au dovedit, o dată în plus, că nimic nu e mai presus de obiectivul pe care şi l-au propus şi că festivalul de la Giurgiu poate să se ridice, fără probleme, la nivelul altor eveniemente similare din ţară.
Programul Festivalul Teatrelor Dunărene a cuprins nouă spectacole, trei lansări de carte, un recital muzical şi, nu în ultimul rând, un colocviu. Una peste alta, a reunit astfel mai multe genuri de acţiuni culturale care să satisfacă toate gusturile publicului autohton.
După deschiderea de pomină de care s-au făcut vinovaţi Mălăele şi Caramitru, şi despre care v-am istorisit câte ceva în numărul anterior, a urmat ziua de marţi, cu trei spectacole unul şi unul. Primul, “Decameronul” Teatrului de păpuşi Silistra, a făcut furori printre spectatorii încă neobişnuiţi cu o astfel de abordare, deloc vulgară, ca să-i contrazicem pe alţii. Cel de-al doilea, spectacolul de suflet al multor giurgiuveni (subscriu cu tărie), “Ultima dragoste a lui Don Juan”, s-a jucat cu o sală mică arhiplină, iar tulburătoarele “Poveşti de familie” aduse de frumosul Teatru “Maria Filotti” din Brăila au venit ca o lovitură în moalele conştiinţei spectatorilor. Acest spectacol, supărător de real prin duritatea cu care se petrec evenimentele într-o societate în care dezintegrarea familiei este o ameninţare reală, a surprins prin scenografie, joc actoricesc şi elementele de nou introduse de talentatul regizor Vlad Cristache.
Marţi seară, giurgiuvenii prezenţi în cocheta cafenea a artiştilor, cea mai frumoasă după spusele directorului teatrului brăilean, Mircea Bodolan, au asistat la un tulburător concert semnat Wanessa Radu şi Cornel Cristei.
Ziua de miercuri a adus un alt element de spectaculozitate, un Woyzeck al Teatrului Dramatic “Fani Tardini” din Galaţi cu public pe scenă, circa 100 de scaune şi alţi 100 de oameni în sala mare, pe locurile din spatele sălii. Publicul din Giurgiu a avut parte astfel de o reprezentaţie uşor neobişnuită pentru gusturile mai clasice ale unor giurgiuveni. “Woyzeck-ul” germanului Georg Büchner a fost pus în scenă de Geirun Ţino, directorul Teatrului Pygmalion din Viena. Despre acest text, Ţino spunea într-un interviu că “Woyzeck este primul antierou din istoria dramaturgiei mondiale. Până la el, toţi şefii de distribuţie se numeau, ba Richard al II-lea, ba Henric al IV-lea. El este primul antierou, sau, cum am zice noi, un nimeni. După Woyzeck, abia în secolul XX au apărut asemenea tipuri de eroi.” Din distribuţia trupei gălăţene au făcut parte artişti tineri sau cu experienţă, deopotrivă talentaţi, printre care Cristian Gheorghe, Vlad Vasiliu şi Cristina Uja.
Tot miercuri, sala mare a fremătat de bucurie. 500 de copii au urmărit “Scufiţa Roşie” a Teatrului Gulliver din Galaţi. Un alt produs artistic semnat de Geirun Ţino a fost prezentat joi, în ultima zi de festival. “Bordelul” Teatrului Pygmalion din Viena a fost cu adevărat un spectacol care a depăşit aşteptările publicului giurgiuvean. Cu doi actori excepţionali, un text modern şi o abordare scenografică mai mult decât interesantă, spectacolul „Bordelul” s-a bucurat de aprecieri unanime. A fost un spectacol de-a dreptul incendiar, care a lăsat o frumoasă impresie spectatorilor, la final, Ţino mulţumind publicului de la Giurgiu.
Festivalul a fost încheiat de Anca Sigartău, cu un recital urmărit de mai mulţi spectatori decât era prevăzută capacitatea sălii. În cadrul acestui veritabil eveniment a avut loc şi un colocviu denumit ”Dramaturgia română, astăzi”. S-a disctat despre cine ar trebui să promoveze dramaturga română şi de ce nu o face, sau dacă se pretează piesele scrise de dramaturgii contemporani să fie puse în scenă şi să producă spectacole de calitate? Colocviul a fost moderat de dramaturgul Gelu Negrea. Acesta a adus în discuţie calitatea scriiturilor dramaturgilor contemporani, ignoranţa factorilor decisivi din Ministerul Culturii şi poziţia pe care o adoptă directorii teatrelor vis-a-vis de textele dramaturgice scrise în ultimii ani.
În concluzie, citându-l pe directorul Mircea M. Ionescu, Festivalul Teatrelor Dunărene a fost un succes. Succesul organizatorilor, al sponsorilor, succesul presei şi al tuturor giurgiuvenilor. Pe lângă publicul numeros, încurajat de intrarea liberă, de remarcat a fost şi calitatea spectacolelor, a mai spus Ionescu, care a mulţumit public şi oamenilor din teatru care au muncit zeci de ore pentru acest eveniment cultural.
Festivalul a însemnat, mai presus de toate, săli pline ochi de giurgiuveni dornici să vadă spectacolele noastre sau ale invitaţilor, oraşul nostru fremătând sub mirajul teatrului.
