România riscă să iasă de pe piaţa statelor producătoare de zahăr din sfeclă, urmând ca piaţa internă să fie aprovizionată doar cu produse din export. Asta echivalând cu falimentul câtorva mii de producători care, în anul de graţie 2013, mizând pe subvenţiile europene, au crescut suprafaţa cultivată cu 30.000 de hectare.
Ce s-a întâmplat cu respectivele subvenţii? Au parvenit la cote infime sau deloc, iar de aici, un lanţ nefast care ar putea duce la falimentul industriei de profil.
Ce este de menţionat. Ţara noastră produce circa 100.000 tone zahăr din sfeclă din care se procesează aproximativ 430.000 tone zahăr rafinat. Consumul anual este de 550.000-600.000 tone de zahăr alb. Diferenţa dintre ce se produce în ţară şi consumul anual, adică minimum 120.000 de tone, reprezintă importuri de zahăr alb din Uniunea Europeană.
Una peste alta, o ţară de calibrul agricol al României, cu un teren ideal pentru cultivarea sfeclei şi cu o bază de procesare cu un potenţial excepţional ar fi putut strica afacerile marilor producători europeni, asta presupunând că nu ar fi existat droaia de legi incoerente postdecembriste. Nimeni nu a urmărit atunci susţinerea producerii culturilor prin încurajarea cultivatorilor. Nimeni nu a acordat subvenţii consistente care să îi motiveze. Cine să ne motiveze acum, după două decenii de parazitism? Cei cărora le-am putea subtiliza cloşca cu ouă de aur?
Să recapitulăm. Doar 20% din zahărul consumat astăzi este produs în fabricile de prelucrare autohtonă. Din cele 33 de fabrici existente cu 20 de ani în urmă, doar două mai prelucrează zahăr din sfeclă de zahăr – Bod şi Luduş. Alte două mai prelucrează încă sfeclă de zahăr şi zahăr brut – Roman şi Oradea.
