În mintea fiecăruia dintre noi – oamenii cu un dram de educaţie şi bun simţ elementar – trenează cumva temerea că, îmbătrânind, devenim ridicoli, anacronici, previzibili. Că nu mai reuşim să ne desprindem de prejudecăţile proprii şi că nu mai ştim să producem decât un acelaşi discurs. Care anume? Cel în care îi punem la colţ pe contemporanii acestor zile, nimeni alţii decât copiii noştri.
Ei bine, eu unul fac parte din această categorie vetustă, categorie ale cărei ”prejudecăţi” echivalează cu câteva truisme proprii. Să mă explic. Muzică – pentru mine şi pentru foarte mulţi ca mine – înseamnă Beatles, Pink Floyd, Led Zepellin, Deep Purple, Jimi Hendrix, Frank Zappa, Queen.
Sport înseamnă Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Bjorn Borg, Andre Agassi, Carl Lewis, Michael Jordan, Diego Maradona, Zinedine Zidane.
Actori înseamnă Marlon Brando, Jack Nicholson, Peter O’Toole, Paul Newman, Al Pacino, Robert de Niro, Gene Hackman, Dustin Hoffman, Meryl Streep, Anette Bening, Shirley McLane, Jessica Lange, Jodie Foster, Faye Dunaway.
Femei frumoase înseamnă Monica Belucci, Eva Mendes, Kim Basinger, Sharon Stone, Michelle Pfeiffer – ultimele trei, desigur, în filmele ce le-au marcat carierele şi în care nu depăşeau cu mult 30 de ani. Vezi 9 Săptămâni şi Jumătate, Basic Instinct, respectiv Fabulous Baker Boys sau Scarface.
Cele de mai sus reprezintă reperele generaţiei mea, generaţie care s-a născut pe ritmuri de Let it be, Back in the USSR, Angie şi Satisfaction.
Buuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuun. Acum să vedem cam ce repere marchează actuala generaţie. Cine sunt idolii ei? Justin Bieber şi Miley Cyrus pe post de singeri şi sex simboluri. Okay… Care sunt filmele şi actorii care îi ţin în faţa televizorului? Jonah Hill, aceeaşi Miley Cyrus, ah, şi să nu uităm, desigur, nemuritorii protagonişti din Hangover. Impecabilii Bradley Coopper, Ed Helms, Justin Bartha şi mai ales… Zach Galifianakis.
Chiar să fi îmbătrânit eu în aşa hal încât să nu mai fac diferenţa între apă şi ulei? Între alb şi negru? Pentru că daţi-mi voie să pun o întrebare, fie ea şi cu iz retoric. Cum vă explicaţi că simţul umorului la puştii de azi implică sadismul şi proximitatea de imbecilitate?
Cum vă explicaţi un spot publicitar în care o septuagenară, recte bunica Moga, este luată în derâs de un grup de studenţi plecaţi cu colindul?
Cum vă explicaţi o farsă în care iubitul îi spune iubitei că a lăsat-o gravidă pe una, numai că anterior, iubita se înţelesese cu prietenul ăstuia să se prefacă că se aruncă de la fereastra apartamentului aflat la etajul 5? Vezi Doamne, într-un acces suicidal provocat de gelozie. Aşadar, iubita ia act de aşa zisul act adulterin, îi dă ăstuia câteva palme, se retrage val-vârtej în dormitor, după care se aude un ţipăt prelung. Iubita, de fapt, se bagă repede sub pat. Iubitul intră în cameră, fereastra este deschisă, jos, pe trotuar, o tânără cu dimensiunile iubitei, dar şi cu o perucă însângerată, zace inconştientă. Iubitul farseur sprintează disperat pe scări, ritmul cardiac i-a ajuns la 180, când, brusc, victima se întoarce spre el şi începe să râdă. Prietenul cu camera de filmat, iubita şi falsa victimă râd în hohote în timp ce iubitul e pe cale – pe bune – să facă infarct.
Peste toate, acestea sunt glumele unei generaţii care a ajuns să considere art-movie – desenele animate, filmele de groază şi cam tot rahatul pe care Hollywood-ul îl vinde anual pe post de cozonaci umpluţi cu stafide. O generaţie care, de vreme ce intrăm în 2015, a mai făcut una, dar bună, aşa ca de Revelion.
Cinci puşti între 17 şi 23 de ani – Poliţia chineză a dezvăluit că ar putea fi mai multe persoane implicate – s-au gândit că ar fi cool, nu-i aşa, să simuleze că aruncă cu bancnote reale. Unde? În Piaţa Chen Yi din Shanghai. Când? Cu puţin timp înainte de miezul nopţii. Rezultatul? Cei din piaţă s-au îmbulzit să adune… banii, totul a escaladat violent, iar în cele din urmă au murit 36 de persoane după ce oamenii au ajuns să fie călcaţi în picioare la propriu. Hei, dar nu-i aşa că-i funny?
Comentariu de Virgil MOCANU
