La o depărtare de aproximativ 20 de km. de oraşul Giurgiu, pe malul stâng al bătrânului fluviu Dunărea, la aproximativ 800 de metri de acesta, în plină luncă, îşi duc traiul o seamă de creştini care formează satul Gostinu. Satul are o vechime asemănătoare cu Bucureştiul, fiind cunoscut ca un sat de grăniceri care asigurau paza. Şcoala se afla într-o oază de verdeaţă, înconjurată de o minipădure de duzi şi livezi de pomi fructiferi, pe şoseaua principală a satului la aproximativ 800 de metri de zona centrală.
În volumul „Dicţionarul geografic al judeţului Vlaşca” ediţia 1980, de P.S. Antonescu-Remuşi, se arată că ” în Gostinu este o şcoala făcută din gard, lipită cu pământ şi se conduce de o învăţătoare”.
În anul 1888 au urmat şcoala 23 de băieţi şi 3 fete. „După lege trebuia să urmeze 40 de băieţi şi 20 de fete” scria în 1980 acelaşi P.S. Antonescu-Remuşi.
În anul 1904, starea extrem de proastă a localului ridicat din paiantă nu mai corespundea. Prefectul judeţului, Ghica a aprobat ridicarea de către judeţ a unui local de şcoala de tip Spiru Haret, cu două săli de clasă. Acesta este dat în folosinţă în anul 1906. În tot acest timp şcoala a funcţionat în localul primăriei. Ulterior i s-au adăugat încă două săli de clasă.
După terminarea şi darea în folosinţă a noului local de şcoală, în anul 1909, a venit la Gostinu un nou învăţător pe nume Anghel Mareş, cu soţia sa Jana Mareş şi ea învăţătoare. Din 1909, şcoala are două posturi de învăţători deoarece se măreşte simţitor şi numărul elevilor.
Spre regretul satului întreg, acest învăţător Anghel Mareş, în timpul războiului din 1916-1918, în iarna lui 1916, aflat imobilizat pe front, a trecut Dunărea la 5 km. est de Gostinu, a murit într-o ciocnire cu un convoi german pe câmpul Bulgariei vecine.
Sătenii şi soţia i-au cinstit memoria, iar cadrele didactice ce au urmat şi autorităţile obştei au atribuit şcolii numele acestui erou, nume pe care l-a păstrat până în 1948 şi care a revenit din 1990 şi până în prezent.
Astăzi şcoala funcţionează într-un alt local construit în anul 1963.
Emil Talianu
