Ne dăm de ceasul morţii cu acest aşa zis catastrofal 43% promovabilitate la Bac, deşi toată lumea e conştientă că, în fapt, aşa ar trebui să stea lucrurile. Haideţi să facem un exerciţiu de imaginaţie. Alegem de pe stradă, la întâmplare, 10 copii la vreo 13-14 ani. De oriunde, urban sau rural. Îi supunem unor teste de inteligenţă, perspicacitate, cultură generală.
Ce rezultate credeţi că ni se vor releva? Eu unul cred într-o variantă cu unul, maximum doi elevi ce vor urma un institut de învăţământ superior, cu cel mult trei elevi capabili să ducă la bun sfârşit un liceu, ceilalţi, adică jumătate, fiind apţi doar pentru un gimnaziu şi o şcoală profesională.
Ăsta e de fapt adevărul brutal, ca şi capacitate intelectuală, în cazul celor mai tineri dintre noi. Şi nu de ieri.
Nu sunt de acord cu prejudecata conform căreia învăţământul românesc s-a degradat constant în ultimii 22 de ani. Exclusiv în ultimii 22 de ani. Nu cred că până în 1989 totul era bine pus la punct. De pe la cutremur până-n Revoluţie, de exemplu, devenise o obsesie naţională facultăţile tehnice. Fă-te, mamă, inginer! devenise hitul de care nu se mai sătura nimeni. Şi asta pentru că lui Ceauşescu i se năzărise că o ţară eminamente agrară trebuie industrializată.
Astfel, giurgiuvenii, bunăoară, prin clasa a opta, tăbărau pe doamna Mireanu, Dumnezeu s-o odihnească, să facă meditaţie la matematică. Apoi, în liceu, contactau familiile Manda, Vernescu sau Mircescu pentru meditaţii la mate şi fizică. Unii, mai pretenţioşi, sau mai temători, în anii terminali de liceu se duceau la Bucureşti, la celebrul Panaitopol, pentru aceleaşi meditaţii la matematică. Totul pentru a intra în Politehnică, la o facultate tehnică ce le oferea, ulterior, statutul de… ingineri.
Ce s-a întâmplat cu mare parte dintre aceştia în 1990? Cu zecile de mii de ingineri? Cei mai mulţi au intrat în Armată şi Poliţie. Cei mai isteţi au ”penetrat” Securitatea, iar cei mai comozi, dacă nu cumva cei mai mediocri, s-au orientat către… învăţământ. Au devenit profesori. Motiv de cinism absolut acum, când cei mai vârstnici dintre dascăli arată cu degetul înspre proasta pregătire a junilor colegi.
Da, problema învăţământului românesc există şi nu poate fi rezolvată curând. Dar dacă avem astăzi absolvenţi de liceu care nu ştiu tabla înmulţirii, acest fiasco nu poate fi atribuit doar lui Marga, Andronescu, Funeriu sau mai ştiu eu ce ministru al Învăţământului. Pentru că părinţii acestor analfabeţi cu diplomă, la rândul lor, sunt deţinătorii unor diplome pe care nu le-au meritat.
Un băiat foarte deştept de la Gândul, intitulat Florin Negruţiu, redactor şef dacă nu mă înşel, are câteva fraze foarte wise într-un editorial ce sintetizează abrupt ce s-ar putea face. Zice cam aşa: ”Şcoala are nevoie de un sistem de evaluare şi de filtrare permanent care să-i cearnă pe impostori şi care să le creeze sentimentul celor rămaşi că lucrează într-un domeniu de elită. Fără atenţii de la părinţi, fără comisii de examen unse, fără meditaţii pe bani cu elevii de la clasă.”
Din nefericire, ce sugerează Negruţiu este greu realizabil şi în 20 de ani. Impostorii, respectiv suplinitorii şi inginerii de ieri care nu au fost niciodată pedagogi, nu au cum sucomba profesional în Românica. Nici în viitorul imediat, nici în cel (mai) îndelungat. Atenţiile de la părinţi vor exista şi atunci când nu vor fi solicitate, aidoma comisiile unse. Cât priveşte meditaţiile pe bani cu elevii din clasă, nici nu ştiu dacă merită să mai comentăm.
Mi-aduc aminte că în primul an de liceu, deşi fii-mea era spirt la limbile străine, şi-a schimbat totuşi meditatorul la engleză pentru că diriginta de la Maiorescu era… profesoară de engleză. E greu de crezut că se vor schimba prea multe, prea curând, fundamental vorbind.
Este cert însă că se pot elimina suplinitorii, se pot reînfiinţa şcolile profesionale – indiferent că sunt sau nu locuri de muncă -, se pot dubla salariile profesorilor, profesori care, ciclic, o dată la doi-trei ani, ar trebui să susţină examene de competenţă pentru a preîntâmpina plafonarea şi rutinierul. Pentru început, de exemplu pentru următorii zece ani, măcar atât s-ar putea face.
