Promovată în 2006, sub presiunea statelor europene, Legea finanţării partidelor politice şi campaniilor electorale a fost redactată şi gândită astfel încât numeroasele sale hibe – din nefericire, recunoscute de toată lumea – să permită partidelor să cheltuiască ”bani ascunşi”. Să cheltuiască, aşadar, în mod netransparent.
În aceeaşi ordine de idei, deşi există destule instituţii în România care pot urmări circuitul banilor, Legea finanţării partidelor nu le implică, lăsând această sarcină în seama Autorităţii Electorale Permanente, instituţie subdimensionată şi care poate verifica strict rapoartele contabile ale partidelor sau candidaţilor independenţi.
Altfel, măcar din punct de vedere teoretic, în campania pentru prezidenţialele din acest an, fiecare candidat are dreptul să facă cheltuieli de 21.292.500 de lei, adică de 4,8 milioane euro.
Suma reprezintă 25.050 salarii minime brute şi este pragul prevăzut de lege ca limită maximă a cheltuielilor.
În fapt, aceşti bani se referă doar la perioada campaniei electorale oficiale, de 30 de zile, adică începând cu 3 octombrie până pe 2 noiembrie. În realitate însă, cea mai mare parte a cheltuielilor se realizează înaintea începerii efective a perioadei de campanie electorală, tocmai pentru pregătirea acestui moment.
