Sport

Veşnica dezbatere. Dream team-ul din ’92 sau cel de astăzi?

Pe Dolce comentează baschet (nu numai) din NBA doi puşti de până-n 30 de ani. Nu le-am reţinut numele, da asta importă mai puţin. Sunt pertinenţi şi entuziaşti, chiar dacă au preluat din cutumele americane în ale comentariului. Cum-necum sunt foarte OK. Sunt facil de ascultat, de înţeles, nu disconfortează. Dimpotrivă, atrag şi novicii în hora farmecului baschetbalistic.

Desigur, ei au fost cei care au comentat marea majoritate a meciurilor de baschet pe Dolce Sport 1 sau 2 de-a lungul Olimpiadei. Ei bine, dintru bun început şi până-n 12 august, au polemizat în jurul retoricii lansate de media americană. Care dream team este mai bun, cel din 1992 sau acesta, din 2012? Inutil să vă mai spun, tinerii comentatori au făcut tot posibilul să ne convingă că actuala echipă olimpică a SUA, medaliată cu aur, este trupa mai puternică.

Măi copii, pentru că aveam vârsta voastră în 1992, când meciurile acelui dream team erau, practic, evenimentul zilei olimpice aferente, mă văd nevoit să fac unele precizări. În primul rând, unicul dream team, deci singurul, este cel din 1992. Fie şi pentru că în cinci-ul tuturor timpurilor are trei titulari in-con-tes-ta-bili: Michael Jordan, Magic Johnson şi Larry Bird. În al doilea rând, pentru cultura (dumnea)voastră generală, acea echipă a câştigat toate cele opt meciuri înscriind suta de fiecare dată, cel mai mic ecart – de 32 de puncte – fiind cel înregistrat în finala cu Croaţia, 117-85. În oglindă, contemporanii dumneavostră au câştigat finala cu Spania la doar 7 puncte, 107-100, având şi două partide fără sută atinsă. Cu Franţa în debutul turneului, 98-71, dar şi cu Lituania, un al doilea meci strâns, pe lângă finală, 99-94.

Toţi cei din 1992 au intrat în Hall of Fame, evident exceptându-l pe Christian Laetner, studentul convocat pentru a da un pic de culoare. Să-i mai amintim o dată, pentru că generaţiile tinere par să uite de divinităţi. Michael Jordan şi Scottie Pippen de la Chicago Bulls, John Stockton şi Karl Malone de la Utah Jazz, Magic Johnson – Los Angeles Lakers, Larry Bird – Boston Celtics, Patrick Ewing – New York Knicks, Chris Mullin – Golden State Warriors, Charles Barkley – Philadelphia 76’ers, David Robinson – San Antonio Spurs, Clyde Drexler – Portland Trail Blazers. Echipa era antrenată de legendarul Chuck Daly, care, dacă îmi bine amintesc, nu a cerut vreun time out de-a lungul întregii competiţii, şi nici nu s-a ridicat de pe bancă în vreun moment al vreunui partide. Erau ceilalţi foarte subţiri şi Dream-team-ul ’92 nu avea cum să rateze o distracţie continuă?

Măi copii – mă văd nevoit să repet acest apelativ care nu se vrea neapărat unul sarcastic -, Lituania de atunci, ca să nu spun Croaţia lui Toni Kukoc, le-ar fi urinat în cap astăzi pateticilor lor epigoni. Plus francezilor, ruşilor, spaniolilor şi argentinienilor la un loc.

Se tot bate monedă pe baschetbaliştii de pe bătrânul continent care au penetrat NBA-ul şi vezi Doamne, naţionalele aferente sunt infinit mai puternice acum. Oameni buni, dacă Bănel Nicoliţă ajunge la Liverpool, nu înseamnă neapărat că îi va fi mai folositor lui Victor Piţurcă, asta ca să exemplific pe înţelesul tuturor.

Una peste alta, este de la sine înşeles că subiectivitatea primează într-o astfel de polemică. Este eminamente imposibil să cuantifici exact cine este mai valoros, atunci când trebuie să tragi un arc peste timp. Nu vom şti niciodată dacă Barcelona 2009-2011 este într-adevăr echipa mai puternică în comparaţie cu Madridul sfârşitului anilor ’50. Sau cu Ajaxul lui Cruyff, Milanul lui Sacchi, Juventusul lui Lippi sau cu Madridul lui del Bosque. Nu vom şti niciodată. Nu vom şti nici dacă Roger Federer este tenismenul mai bun decât Rod Laver şi Ilie Năstase la un loc. Sau dacă Ayrton Senna, în eventualitatea că nu ar fi murit în mai 1994, nu cumva ar fi avut mai mult de 7 titluri în Marele Circ iar Michael Schumacher s-ar fi mulţumit cu mai puţine.

Sunt întrebări, din orizontul spaţio-temporal sportiv, retorice. Retorică nu este însă şi întrebarea privind cine este mai bun dintre un Michael ”Air” Jordan la 29 de ani şi un Kobe Bryant la 34. Aici nu e loc de discuţii, până şi tinerii simpatici de la Dolce ar lăsa capul în pământ, resemnaţi. Nici măcar celălalt modul valoric – de-o parte Magic Johnson&Larry Bird, de cealaltă – Lebron James&Kevin Durrant – nu dă câştig de cauză actualei generaţii, dar să spunem că aici e loc de discuţii prin prisma vârstei. Bird avea 36 de ani, Johnson tocmai fusese găsit seropozitiv… mă rog. De aici încolo însă, stimaţi absolvenţi de liceu în mileniul trei, să comparăm înseamnă deja să plonjăm într-o piscină de rizibil. Să ne jucăm un pic formând nişte perechi antagoniste: Charles Barkley şi Andre Iguodala, Patrick Ewing şi Tyson Chandler, David Robinson şi Kevin Love, Clyde Drexler şi James Harden. Really? Pe mine m-a apucat deja râsul.

Print Friendly, PDF & Email

Știri asemănătoare

Lasă un comentariu

*Folosind acest formular ești de acord cu politica noastră de confidențialitate!