Într-una dintre capodoperele sale muzicale, maestrul Tudor Gheorghe pictează melodios, cu glasul său inegalabil şi acompaniat de sunete potrivite, ceea ce a creionat poetul Vasile Voiculescu în poezia „Albă iarnă dunăreană”.
„Albă iarnă dunăreană/ Cu zăpezi până la brâu (…)Nimeni liniştea nu sfarmă/ Doar ca-n somn nedesluşit/ Îsi descarcă-n gol o armă/ Chiotul înăbuşit./ Curge viscol ca pe vrană/ Nevăzută s-a închis/ Ţara fără de prihană/ În omăt ca într-un vis”.
Şi dacă, din păcate, mulţi dintre cei care locuiesc la oraşe au cam uitat versurile copilăriei şi zăpezile până la brâu, în drum spre şcoală ori spre săniuş, ei bine, la sate miroase a iarnă curată, perfectă.
N-o să îi vedeţi niciodată pe ţărani strigând, din spatele unor perdele cu motive florale, că nu le-a dat nimeni zăpada din faţa porţii. N-o să-i vedeţi urcându-se în maşini pentru a merge la magazin să îşi ia pâine şi nici că vor rămâne vreodată înzăpeziţi între sate. N-o să-i auziţi niciodată că a nins atât de mult pentru că s-ar fi supărat Dumnezeu pe ei. Nu, ei cred că Divinitatea le-a răsplătit, de fapt, credinţa şi munca lor neostenită, de peste an. Şi ei respiră aerul acela curat cu recunoştinţă, aşa cum respirăm noi uşuraţi când vedem wola la scară.
„E iarnă, mămică, aşa trebuie să fie! Păi, când eram eu tânără, era omătul până sus la pod şi trimiteam boii cu carele să facă dâre,‘colo, pe vale, ca să mergem şi noi, în urma lor, să luăm apă”, ne-a strigat o doamnă, trecută de 60 de ani, care locuieşte într-o casă modestă de la marginea satului Slobozia.
Este, da, exact, îmbrobodită, are sigur foarte multe haine care să-i ocrotească trupul atins de zăpada anilor, dar mâinile îi sunt descoperite. E roşie în obraji şi, oarecum, supărată pe jurnalişti, în general. „A înnebunit, maică, lumea! Acuma, când dă un strop de nea, zici că a venit potopul. Pe vremea mea… Pe vremea mea era iarnă şi nimeni nu se plângea!”, mai spune ea, gesticulând cu înţelepciune. Înţelege că jurnaliştii care i s-au oprit în poartă nu vor să afle decât asta: că lumea e încă normală, chiar dacă doar pe ici pe acolo, şi femeia, aşadar, se relaxează. 
Ne oprim şi la poarta unui domn un pic mai tânăr. Nu-l întrebăm cum îl cheamă şi nici n-ar fi răspuns, probabil, pentru că el ştie că se confundă cu satul întreg, cu frumuseţea unei lumi simple şi optimiste. Îşi curăţă zăpada din faţa porţii şi îşi şterge sudoarea de pe fruntea lată, ascunsă pe jumătate sub o căciulă pe care abia aşteaptă să o scoată de tot.
„Ne facem pârtie, păi, da! Cine să ne facă? Autorităţile şi-au făcut treaba, şoseaua e curată. Iarna e bună, nu ne plângem. Şi nici n-a fost ca prin alte părţi, aici, la noi!”, spune el, bucuros că i-am dat ocazia să facă o pauză. E aproape fericit, ca şi bătrâna dinaintea lui, că cineva caută, prin întrebări, aflarea adevărului pe care îl cunoaşte de mic. Un adevăr despre realitatea lui firească pe care o înţelege şi o acceptă, cu zâmbetul pe buze.
Şi dacă tot veni vorba, copiii… Ah, copiii de la sate însufleţesc tabloul unei lumi de care ne e dor tuturor, indiferent ce meserie avem şi indiferent de ce trebuie să le povestim oamenilor prin intermediul pixului nostru pretenţios. 
Cu săniile, unii au, mai nou, şi plăci de skateboard şi deci părinţi înstăriţi, cu ochii sclipind a încântare, alţii cu lacrimi în ochi pentru că cei mai mari nu vor să se joace cu ei, copiii satelor păstrează în ei ceea ce am pierdut mulţi dintre noi.
E frumoasă iarna, la sat! E linişte şi e firesc. Ce-i drept, n-a fost o iarnă ca în ’54, au mai zis oamenii, dar şi dacă ar fi fost, ei au cămările pline cu provizii, pentru că aşa i-au învăţat bunicii lor: copile, când vine iarna, sania să o ai pregătită din timpul verii!
Cu simplitate şi pace în sufletele lor curate, oamenii de la sate dau exemplu de români care ştiu cum să înfrunte viscolul, de orice natură ar fi acesta.
Şi dacă nu ne credeţi, mergeţi să-i vedeţi cu ochii dumneavoastră!
Cătălina Sfetcu
