Munca suplimentară este definită de Codul Muncii ca fiind munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, adică de 8 ore zilnic, şi de 40 de ore pe săptămână. În cazul tinerilor de până la 18 ani, durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi, 30 de ore pe săptămână.
Deşi este reglementată prin lege, prestarea muncii suplimentare este, totuşi, o excepţie, şi asta întrucât, de regulă, sarcinile de serviciu trebuie să fie realizate în timpul programului de lucru. De asemenea, este bine de ştiut că munca efectuată de salariat după terminarea programului poate fi calificată drept muncă suplimentară numai în situaţia în care există o solicitare din partea angajatorului.
O astfel de solicitare va fi făcută de angajator numai în situaţia în care, din cauza volumului mare de muncă, salariatul nu şi-a putut îndeplini norma de lucru în durata normală a timpului de muncă. În caz contrar, s-ar ajunge la un comportament necorespunzător al salariatului, care şi-ar îndeplini în mod intenţionat obligaţiile după terminarea programului pentru a beneficia de drepturile ce se cuvin salariaţilor pentru efectuarea de muncă suplimentară.
Una peste alta, conform aceluiaşi Cod al Muncii, munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului. Acordul salariatului poate fi tacit sau expres, însă trebuie să fie neechivoc. Acordul său tacit poate rezulta chiar din prestarea muncii suplimentare.
Există şi două situaţii în care salariatul nu poate refuza prestarea muncii suplimentare: cazurile de forţă majoră sau lucrările urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident.
