15 mai 1974. Bruxelles. Pe stadionul Heysel, 48.722 de spectatori aşteaptă fluierul belgianului Vital Loraux pentru a da startul finalei Cupei Campionilor Europeni, ediţia a XIX-a. Se întâlnesc Bayern Munchen, campioana RFG, vs. Atletico Madrid, campioana Spaniei.
După 90 de minute, scorul se menţine alb. Se intră în prelungiri. Primul sfert de oră nu aduce nimic nou. Ne apropiem de parcurgerea celor două ore de fotbal, cu prelungiri cu tot. Ce se mai poate întâmpla? Totul şi nimic.
În minutul 114, un veteran care se identificase cu istoria lui Atletico, iar ulterior avea să câştige titlul european cu Spania, în 2008, ca selecţioner, un fotbalist aşadar intitulat Luis Aragones, înscrie superb dintr-o lovitură liberă de la marginea careului de 16 metri.
RFG-ul mai avea de aşteptat? Aşa se părea, de vreme ce până în acel moment, Spania se impusese în competiţie de 6 ori prin Real Madrid, Italia avea deja patru trofee la activ, prin Inter şi AC Milan, Benfica Lisabona punctase şi ea de două ori pentru Portugalia, Marea Britanie îşi anunţase prezenţa prin Celtic Glasgow şi Manchester United, iar Olanda dominase clar ultima perioadă, prin patru trofee succesive semnate Feyenoord Rotterdam şi Ajax Amsterdam.
Nemţii încă nu erau percepuţi drept panzerele implacabile, deşi deveniseră campioni europeni pe naţiuni în 1972. Nimeni nu anticipa însă o triplă în cazul lui Bayern Munchen (1974-1976), aidoma Ajax-ului lui Cruyff, Neeskens, Krol şi Rensembrink (1971-1973).
În acel moment, în minutul 119 şi 40 de secunde, Spania se pregătea să bifeze a şaptea cupă a campionilor în dreptul unei aceleiaşi capitale, Madrid. Ce s-a întâmplat în acel moment, în acea clipă? Unul dintre fundaşii centrali ai lui Bayern, Schwartzenbeck, disperat că Uli Hoeness şi Gerd Muller nu reuşeau nimic în avanposturi, şi-a luat inima în dinţi şi a şutat de la mare distanţă. Mingea a poposit în dreapta portarului, jos, în plasa laterală. Iar cum în anii ’70, nu existau penalty-urile de departajare, finala s-a rejucat 48 de ore mai târziu. Ei bine, de data asta, Uli Hoeness şi Gerd Mueller nu au mai dormit. Dimpotrivă, şi-a trecut fiecare în cont câte o dublă, rejucarea fiind, practic, o simplă formalitate pentru campionii Germaniei Federale.
40 de ani şi 9 zile mai târziu, la Lisabona, în minutul 93, Atletico de Madrid îşi conduce duşmanul concitadin cu 1-0. Inspiraţia lui Godin, coroborată cu o gafă fără precedent din partea lui Iker Casillas, schiţase acest final de finală. De data asta de UEFA Champions League, o competiţie infinit mai greu de obţinut. Atletico Madrid se pregătea aşadar să sărbătorească o dublă de vis. La Liga, obţinută dramatic pe Nou Camp, în ultima etapă, şi Champions League, pe Da Luz-ul din Lisabona.
Ce s-a întâmplat în acest minut 90+3? Unul dintre fundaşii laterali ai lui Real, Sergio Ramos, disperat că Bale şi Cristiano Ronaldo nu reuşiseră nimic în avanposturi, a luat faţa tuturor la un ultim corner din meci.
Urmarea o ştiţi cu toţii, nu are rost s-o reamintim. Ce-ar mai fi de adăugat? Luis Aragones, plecat dintre noi pe 1 februarie 2014, la 75 de ani, priveşte resemnat cum al său Atletico este dezintegrat încă o dată. Nici măcar briza călduţă degajată de Câmpiile Elizee nu-l mai consolează. Va mai aştepta 40 de ani, pentru că eternitatea se măsoară altfel acolo, sus, printre îngeri.
Virgil MOCANU
