Cum Dumnezeu nu bate cu parul, am asistat, joi seara, la Antena 3, la unul dintre acele rare momente în care şmecheria se vede în tot ridicolul ei şi impostura iese pe la cusături.
A început, la mijlocul lui septembrie, cu o demonstaţie grandioasă pe Stadionul Naţional şi s-a încheiat, în aceeaşi notă, cu un spectacol omagial produs de studiourile Antena3. Destinul i-a fost scris încă din poezia de debut a lui Mircea Cosma („Victor, o galaxie română-n devenire/ Răsare în universul zidit pe răstigniri…”), a continuat cu atingerea taumaturgică a mâinii Florinei Cercel („Când am dat mâna cu dumneavoastră, pentru prima dată m-am simţit brusc foarte bine. Fiind actriţă, sunt senzitivă şi simt aura oamenilor cu care intru în contact. Ferice de mama care v-a născut!”) şi s-a terminat aseară cu epifania lui Dorel Vişan („Caii destinului cunosc drumul, noi ţinem doar hăţurile, ei se duc acolo unde trebuie. Destinul unui preşedinte e unul cosmic…”). În faţa acestor revelaţii mistice, când caii destinului tropăie într-o veselie în direct fără ca bunul simţ să-i ţină în frâu, ce poţi să mai zici? Să spui lucruri frizând prostia cosmică, să compui ode pe care nici lui Ceauşescu nu i le-ai fi dedicat, asta mai poate însemna un singur lucru: că nu mai ai toţi boii acasă. Să primeşti omagii şi linguşeli deşănţate fără să-ţi crape obrazul de ruşine, asta anunţă o nouă epocă de aur. Epoca micului Ceauşilă.
Până acum două luni habar n-aveam că dl. Ponta este atât de credincios şi trăiam liniştit cu asta, considerând că, pentru fiecare dintre noi, credinţa în Dumnezeu este un act intim, care se trăieşte, nu se declamă. Dar în ultima vreme am fost bombardat cu atâtea mărturii de credinţă din partea premierului candidat la Preşedinţie, încât, deşi cu greu îmi pot stăpâni senzaţia de slin, voi scrie un ultim comentariu pe această temă. Există o mică diferenţă între credinciosul Ponta şi călătorii din 331 care-şi fac cruci când autobuzul trece pe lângă biserică. Există o mică diferenţă între ortodoxul Ponta şi oamenii care-şi freacă batistele şi portofelele de racla cu moaşte: robul lui Dumnezeu Victor îşi face crucile din maşina cu girofar şi la moaşte se bagă în faţă, nu stă la rând. În rest, aceeaşi înţelegere primitivă: căci dl. Ponta nu ia din religie credinţa, umilinţa, blândeţea, bunătatea, ci superstiţia, miracolele, minunile. Dacă o babă din Olt descoperă mâine chipul lui Iisus într-un dovleac, Victor Ponta dă bani de la buget să se ridice o biserică în fundul curţii. Dacă mâine un butlegăr din Teleorman preschimbă apa în ţuică să fericească tot satul, dl. Ponta, cu sprijul BOR, îl declară sfânt prin ordonanţă de urgenţă. Pe lângă toate astea, o armată de apostoli, cântăreţi, actori şi publicişti, se străduiesc să picteze icoana aureolată de galaxii a viitorului preşedinte al României. Dumnezeule mare!
Cum s-a ajuns aici? De unde această lipsă de măsură? De unde această trufie nemăsurată? De unde această bucurie a prosternării în faţa puternicilor zilei? Cum se face că oameni cu cariere impresionante în spate sunt în stare să bată mătănii în faţa unui impostor?
Dar cum Dumnezeu nu bate cu parul, am asistat, joi seara, la Antena 3, la unul dintre acele rare momente în care şmecheria se vede în tot ridicolul ei şi impostura iese pe la cusături. Dl. Ponta a greşit versurile imnului naţional. Desigur, o greşeală mică, mititică, dar, după ce mândrul român şi-a luat elan ca să i-o „tragă” Neamţului la temelia românismului, ca apoi să se împiedice în propria-i fentă, lovitura a fost cruntă. Cineva a pierdut hăţurile cailor cosmici şi dl. Ponta a căzut în nas sub propria greutate, strivit de propria-i şmecherie. Premierul şi-a tras în limbă „glonţul de argint” pregătit cu emfază pentru Klaus Iohannis.
Şi apoi, a doua zi, dl. Iohannis ce era să facă? Să cânte. Cânta la cor. Era tenor. Oricum, bine că dl. Ponta nu l-a provocat pe dl. Iohannis să spună „Tatăl nostru!” Cine ştie ce-i mai ieşea…
Florin Negruţiu
www.gandul.info
