În sfârşit, s-a terminat! S-a terminat campania electorală, s-au terminat alegerile, românii au decis. Iohannis este preşedinte! Foarte bine. Asta a fost decizia majorităţii, asta a fost „vrerea” poporului, asta a ieşit. Ce nu înţeleg este de ce continuă, cu atâta înverşunare, acest război între cele două tabere? Oare chiar nu înţelegem că gata, s-a terminat? Cui mai folosesc acum certurile, jignirile, lăturile aruncate pe facebook mai ceva ca în dezbaterile electorale?
Şi nu vorbesc aici de candidaţi şi de echipele lor de campanie, ci de oamenii simpli, care au ajuns pur şi simplu să se urască, să nu îşi mai vorbească, să se privească cu duşmanie pentru că unii au fost de-o parte a baricadei, iar ceilalţi, dincolo.
Susţinătorii lui Iohannis spun despre votanţii lui Ponta că sunt… „needucaţi” (ca să folosec un eufemism), că sunt „mulţi, dar proşti”, că sondajele arată aia şi aia… Cei care l-au vrut pe Ponta preşedinte reiau cu obstinaţie argumentele din campanie (în paratenză fie spus, una din cele mai urâte campani pe care le-am văzut): că Iohannis nu e român, că nu e ortodox, că nu are copii şamd. Şi parcă totul se învârte într-un cerc vicios din care nu mai există ieşire…
Spunea cineva că Iohannis a câştigat pentru că a înţeles ce forţă are Internetul şi, mai ales, Facebookul. Şi poate că aşa şi este. Nu mai e timpul campaniilor anilor 90, din poartă-n poartă, cu o pungă inscripţionată, un calendar şi un pix. Românii s-au schimbat, generaţiile s-au schimbat. Şi trebuie să recunoaştem că dispute ca pe facebook nu au existat nicăieri în acesta campanie electorală.
Ce mă suprinde este, însă, înverşunarea celor două tabere de susţinători. Cum s-a ajus în situaţia în care oameni care, până acum o lună şi jumătate, înainte de campania asta, erau buni prieteni, îşi vorbeau, îşi împărtăşeau secrete, se vizitau, acum sunt duşmani de moarte. Oare chiar merită? Pentru ce? Ce vom avea, până la urmă, noi, oamenii simpli, oamenii de rând, de câştigat în urma alegerilor din noiembrie 2014?
Un preşedinte, da. Dar preşedintele nu ne măreşte salariile şi nici pensiile, preşedintele nu face spitale, nu dă bani pentru sănătate şi nici măcar legi nu poate da. Şi atunci? De ce atâta ură şi înverşunare? Poate că pe politicieni îi înţeleg. Fiecare are partidul lui, interesele lui, obiectivele lui, funcţia lui… şi, evident, trebuie să le apere. Dar noi, oamenii de rând? Ce avem de câştigat din acest război care parcă nu se mai termină?
Culmea! În noaptea alegerilor, Ponta se declara învins şi îşi felicita, cu fair play, adversarul. Pentru că, nu-i aşa, până la urmă „the winner takes it all”. Numai că susţinătorii lui parcă nu înţeleg nici acum că jocul s-a terminat. (Nu că cei ai lui Iohannis -unii din ei – ar fi în altă situaţie…)
Oameni buni, gata, s-a terminat! Că ne place sau nu, avem un preşedinte. Asta înseamnă alegeri, asta înseamnă vot: unul câştigă, altul pierde. Până când vom mai continua războiul ăsta absurd? Şi oare merită să ne pierdem prieteni (uneori, prieteni de-o viaţă) pentru asta? Eu cred că nu. Dar este doar părerea mea..
Cristina Moise
