Ultimele două titluri continentale şi ultimul mondial, interminabilele succese la nivel juvenil, campionatul cu cele mai impozante şi importante două cluburi de pe glob. Într-o frază şi jumătate, acesta era/este CV-ul Spaniei fotbalistice. Tiranul ultimului cincinal în cel mai popular sport al planetei.
Ei bine, cu câteva săptămâni în urmă, toate cele de mai sus păreau a nu mai importa. Turul optimilor din Champions League îi găseau pe iberici în ingrata postură de a nu avea nicio echipă la nivelul primelor opt. Nicio echipă din Primera Division în sferturile Ligii Campionilor? Foarte posibil după 0-2 Barca pe San Siro, 0-1 Malaga pe Dragao, 1-1 Real cu United pe Bernabeu şi 1-2 Valencia cu PSG chiar pe Mestalla.
Ei bine, primul campionat al lumii ne-a dat cu transversalele-n cap cât să ne trezim din reverie şi să ne amintim cu cine avem de-a face. Lăsăm de-o parte victoria lui Mourinho la tataie Ferguson, nici prima, nici ultima, ignorăm şi performanţa Malagăi, o debutantă absolută ce elimină o trupă care trece an de an de grupe, nu mai amintim nici de egalul Valenciei pe Parc des Princes, rezultat ce l-a ţinut pe Ibrahimovici în tribune cu pulsul 200 până în minutul 90.
Vrem să ne referim doar la Barcelona, care ne-a reamintit ce înseamnă tiki-taka, contrapresingul, mai concis, fotbalul deceniului trei din secolul XXI. Ne-a reamintit de ce Spania a monopolizat şi Liga. Menţionăm aici că în ultimii 20 de ani, adică din momentul în care Cupa Campionilor Europeni a devenit Champions League, în această competiţie nimeni nu a întors un 0-2. Ce am văzut însă pe Nou Camp întrece inclusiv cadrul oniric. Este dificil inclusiv să visezi că aşa ceva atinge pragul plauzibilului. Este dureros de prea frumos pentru a fi veridic.
Pentru că nu se poate ca în doar 15 minute să poţi chiar să-ţi asiguri calificarea dacă domnul Istvan Kovacs nu refuză să vadă un penalti mai clar decât la Rusescu din confruntarea cu Chelsea. Apropo, faultul lui Abate la Pedro este infinit mai clar decât infracţiunea netă a lui Bertrand la al nostru Raul.
Altfel, cele două bijuterii ale lui Messi, jocul perfect de la mijloc, cu Iniesta, Xavi şi Busquets în rolurile principale, aripile Alba şi Alves, mereu prezente, toate acestea ne-au condus spre un meci istoric. Pentru că un 4-0 fie şi în compania unei echipe de Serie B reprezintă în sine o performanţă. Darmite în faţa unei septuple câştigătoare de Ligă. Ligă pe care, repetăm, Spania a monopolizat-o de ani buni, iar monoplul trenează.